Vineri, 13 mai, Ziua Dorului. Să ai o zi a dorului este ca și cum ai avea o zi a iubirii. Pentru mine, cele două sunt strâns legate. Nu văd cum ar putea să-ți fie dor de ceva sau de cineva fără să ai întâi sentimente de iubire.

Eu văd dorul ca pe un sentiment frumos, care te motivează să faci ceva pentru a-l ostoi. Ți-e dor de o seară în doi, de o vacanță în vârf de munte, de gustul cireșelor coapte, de o cafea cu cea mai bună prietenă, ți-e dor de diminețile prelungite în pat într-un week-end ploios sau de mirosul pielii jumătății tale.

Și atunci faci ceva să-ți alini dorul! Cumperi un vin roșu, planifici un concediu, îți suni cea mai bună prietenă, trimiți copiii la bunici și îți surprinzi persoana iubită cu un sărut furat.

Dar dacă nu îl poți ostoi, nu îl văd ca pe un dor, ci ca pe o bucată lipsă din suflet. Fix acea bucată care te face să urli în liniște, în mijlocul nopții și al pustietății. Să te așezi pe pământ, să îți aprinzi o țigară, cu toate că știi că nu trebuie s-o faci, să privești stelele și să îți dorești să poți vorbi din nou cu cei pe care i-ai pierdut pentru totdeauna.

Nu îmi este dor de tatăl meu… nici pe departe. Pentru că nu pot schimba nimic, cu toate că îmi doresc al dracului de tare acest lucru! Să pot schimba cursul acelei zile, să îi încetinesc ritmul, să mă uit atent la ridurile din jurul ochilor săi, să îl întreb ce face și el să zâmbească.

Nu îmi este dor de tatăl meu… nici pe departe. Chiar dacă au trecut doi ani și două luni de zile, chiar dacă el s-a dus tot într-o vineri, dar 14, chiar dacă îl visez atunci când îmi vine să urlu, iar el tot timpul este fericit… tot nu-mi este dor.

Ah, dar cât mi-aș dori să-mi fie dor! I-aș bate la ușă în toiul nopții să-l întreb de ce n-are somn, l-aș suna să-l întreb dacă vrea o cafea bună și l-aș chema atunci când mi-ar fi greu. Iar acum îmi este greu fără el și nu înțeleg de ce nu vine…