În orice moment al vieții noastre, suntem suma tuturor oamenilor care ne-au trecut prin viață și suma tuturor întâmplărilor, gândurilor și sentimentelor pe care le-am trăit.

Acum cinci ani l-am pierdut pe tatăl meu. Mult prea devreme, brusc și nedrept. Ca orice pierdere a cuiva drag. Probabil există foarte puține zile în care nu mi-aduc aminte de el. Prezentul este atât de legat de trecut. Îi aud vocea de multe ori și chiar știu ce ar spune sau ar face într-o anumită situație. E bizar, de parcă ar exista o conexiune peste vremuri și existențe.

Lui i-am dedicat primul roman și, exact cum am scris acolo, sunt sigură că ar fi fost mândru de mine. Până la un punct, nu am scris despre tatăl meu, despre pierderea lui. Și nici nu am mai ascultat muzică. Și nici nu am mai scris. Până când am realizat că nu așa sunt eu. Și n-am mai vrut să fiu așa.

Am început să vorbesc mai mult despre mine, despre ai mei toți, să mă implic mai mult și să trăiesc cum îmi place. Poate de aceea, după o zi lungă și plină de mici succese, în prag de o dată importantă, aceea în care tatăl meu a decis să plece dintre noi, am primit un mesaj de la fratele meu. El nu scrie și din câte știu n-a scris niciodată. Dar ieri a așternut pe hârtie o poezie despre tatăl nostru. A scris cum eu n-am putut s-o fac până acum. Pentru că nu mi-am găsit niciodată cuvintele. El le-a așternut frumos și emoționant.

Bro, pentru asta și pentru multe altele, îți mulțumesc! Sunt fericită că ești fratele meu! Știu că tati este la fel de mândru de bărbatul care ai devenit.


Vino...

Dragoș Buzori


Vino, tată, doar pentru un minut

Vino în brațe să te strâng,

obrazul să ți-l sărut

Vino, tată, mâna să ți-o strâng

Să simți cât de puternic m-ai făcut.


Vino, tată, din Rai, Iad sau

de unde te-ai dus

Vino, vocea să ți-o aud

când cânți

Zâmbetul să-l văd când râzi

Doar un minut... nimic mai mult.


Vino, tată, te rog eu mult

Sfatul din nou să ți-l ascult

Să-mi aduci aminte

cât de multe am de făcut

Și prin câte am de trecut


Vino, tată, de jos să mă ridici

Când simt că-mi ies din minți

Să-mi spui "Mocuță, nu fi trist,

toate trec, să nu uiți!"


Vino, tată, înc-o dată,

Pe aceeași stradă de la muncă,

cocoșat de geantă,

Sărindu-ți în brațe și întrebând

"Tati, ce mi-ai adus?"


5 ani au trecut

De când ai ales să te duci

Să mă lași singur să mă lupt

Cu morile de vânt.


Vino, tată, măcar în vis

Că doar acolo te mai simt

Nu vreau nimic mai mult

Decât să vii... doar un minut.

--------------------------------------

Și pentru că vreau să închei acest post într-o notă pozitivă, fiindcă exact așa a fost tatăl meu, o persoană veselă și optimistă, mai jos aveți o melodie pe care el a cântat-o în premieră la Casa de Cultură a Armatei, cu (foarte) mulți ani în urmă. Melodia este compusă de Viorel Gavrilă și celebră a făcut-o Gabriel Dorobanțu. Dacă nu o știți, o să vă placă. Dacă o știți, merită să o reascultați, poate după multă vreme.