Easy reading is damn hard writing. Maya Angelou.

Am auzit de multe ori cuvinte pe care le-am văzut ca aprecieri: am terminat de citit foarte repede cartea ta / am citit-o dintr-o răsuflare / se citește cu piciorul pe accelerație.

După cum spunea și Angelou, este foarte greu să scrii o carte care se citește ușor. Uneori nu ai inspirație, alteori nu știi în ce direcție să te duci cu povestea, uneori ai multe pe cap și nu te poți concentra, alteori ai mult de lucru la serviciu... Timpul trece implacabil, iar tu ai un termen-limită și presiunea crește.

În ultimele luni m-am văzut, mai mult ca niciodată, în fața unor (multor) zile în care nu am scris nimic și de fiecare dată când mă gândeam la lucrul acesta, îmi aduceam aminte ce a spus King la un moment dat. Că el scrie oricând și oriunde, inclusiv de Crăciun și de zilele de naștere ale celor din familie.

Probabil de aceea nu sunt Stephen King și nici nu voi fi niciodată. :)

Nu caut anumite momente pentru a scrie, dar recunosc că nici nu pot să mă așez la laptop dacă fie sunt prea obosită după o zi lungă, fie nu am chef (oo, da, mi se întâmplă să nu am chef), fie trebuie să le acord copiilor toată atenția.

E. B. White, de exemplu, a spus că un scriitor care așteaptă și caută condițiile ideale pentru a scrie, va muri fără a pune vreun cuvânt pe hârtie. Nu văd atât de dramatic lucrurile, dar realitatea este că nu există condiții ideale. Nu văd cum aș putea fi mai productivă dacă plec la o cabană în munți sau dacă mă închid într-un birou și nici nu sunt convinsă că aș vrea să fac asta. Scrisul nu îmi este o povară, scrisul face parte din viața mea. Așa cum se întâmplă să nu ne vedem cu prietenii sau să nu avem timp de hobby-uri, așa se întâmplă uneori să nu avem timp să scriem.

Haruki Murakami a spus că are o rutină zilnică de la care nu se abate niciodată atunci când scrie. Se trezește la 4 dimineața, scrie 4-6 ore, aleargă 10 km. sau înoată 1.500 metri (sau le face pe amândouă), apoi citește sau ascultă muzică și se culcă la ora 9. Acum două luni a împlinit 68 de ani.

Henry Miller sfătuia scriitorii să nu înceapă decât un singur proiect, o singură carte / nuvelă / povestire scurtă și să scrie până când termină tot ce au de spus. Dar cu program. El spunea că nu e bine să lucrezi după stare, ci după program.

Jodi Picoult a spus într-un interviu că doar o pagină scrisă prost poate fi editată, nu și una albă.

Mă uit la cuvintele acestor mari scriitori... și îmi dau seama de ce toți sunt apreciați în lumea întreagă. Pentru că sunt diferiți. Pentru că, până la urmă, nimeni nu are rețeta perfectă și nimeni nu poate spune decât din perspectiva proprie. Nu înseamnă că dacă eu nu sunt (încă) cunoscută, rutina mea este greșită. Doar că este diferită. Nu trăiesc (încă) din scris și ca urmare nu pot avea un program de scris așa cum am unul de birou. Nu am disciplina și rigoarea altor scriitori, probabil aș simți că devine ceva impus, forțat. Iar eu vreau ca din rândurile pe care le aștern pe hârtie, cititorul să poată intui pofta pe care o am atunci când scriu. Nu groaza că vine termenul de predare, că se mărește numărul de cuvinte pe care îl am de scris zi de zi sau că nu am scris nimic de mult timp.

E posibil, pe de altă parte, să îmi caut scuze... :)