Acum 20 de ani, pe vremea când eram în liceu și îl iubeam pe Nichita, scriam și poezii. De mână, cu toate că aveam calculator. Mi-am adus aminte de ele și zilele trecute le-am căutat prin jurnalele din adolescență.

Amintirile m-au invadat cu o viteză uluitoare pentru persoana care sunt astăzi, așa cum nu am crezut că niște foi îngălbenite, dintr-un banal caiet studențesc, o pot face.

Pagina de mai jos este numerotată cu numărul 41, deci vă puteți imagina cât am scris Iar traducerea în engleză pentru amorțeală mi-a adus un zâmbet larg pe buze, pentru că noi așa am învățat engleză! Traducând cuvintele pe care le auzeam în filmele americane sau pe care le citeam în cărticelele cu versuri ce veneau odată cu CD-urile rock (Guns n’ Roses, Bon Jovi, Metallica, AC/DC).

Nu știu dacă au valoare creativă, nu știu să apreciez poezii (și cu siguranță nu pe cele scrise de mine când aveam 17 ani!), dar valoarea sentimentală este infinită. Sunt crâmpeie din sufletul meu de atunci, din viața mea și din trăirile de adolescent.

Dacă cele două de mai sus v-au plăcut și vreți să mai citiți câteva, aștept un e-mail pe adresa contact@silviachindea.com, iar eu vă voi trimite un document cu alte șase poezii.