Noir de București

Despre scenă

Fragmentul face parte din povestirea mea, "Întâmplări anodine". Este o poveste de dragoste noir, singura din antologie, a cărei acțiune se desfășoară pe fundalul unui București ce nu a reușit să distrugă granița dintre vechi și nou.

---

Am plecat de la Moghioroș, să fi fost oare sâmbătă?, cu mâinile tremurânde de nerăbdare și piciorul pe accelerație. Am parcat, ca de obicei, pe Silvestru, lângă școală. Câțiva țigănuși se jucau în fața unei porți, urmăriți de niște femei cu fuste înflorate, ce-și scuipau semințe la picioare. Poarta bisericii era întredeschisă și mă invita în grădină. Am împins-o ușor, doar să văd că pe partea cealaltă era pus un pietroi. De ce naiba ai vrea să blochezi accesul în curtea bisericii? Dacă ai gânduri necurate, nu trebuie să intri prin față, poți sări gardul.
Când mă duc la taică-miu la cimitir, prefer s-o fac când locul e pustiu. Nimeni nu m-a întrebat vreodată ce caut la șapte-opt seara acolo. Îmi place liniștea care mă înconjoară, șuieratul frunzelor de castani, vântul ce adie printre morminte. Mă așez pe băncuța din marmură rece și neagră, mi-aprind o țigară și mă uit la fotografia lui. Uneori plâng. De fapt, mint. Plâng mereu. De parcă totul se comprimă într-o secundă și rana e la fel de vie. Cu fiecare vizită mută sau monolog fără răspuns, constat că una dintre cele mai mari minciuni ale lumii e treaba aia cu timpul le vindecă pe toate. Vindecă pe naiba! Nu poți uita c-ai pierdut pe cineva. Cum ar putea s-o facă, când știu inclusiv cum mirosea? A after shave foarte bun, profund masculin. Mi-l aduc aminte numai proaspăt bărbierit, tuns periuță și păr alb. Nu, timpul nu rezolvă nimic. Fiindcă doare de te lasă fără aer. Iar anii sunt ai dracului de lungi și sfâșietori!
Sâmbăta trecută (era sigur sâmbătă!), am sfidat interdicția și am intrat. M-am așezat pe o bancă din piatră, la fel de rece, și am stat cu privirea pierdută în zare. Am respirat parfumul magnoliei roz de lângă mormântul Părintelui Galeriu, m-am gândit la cât de vremelnică e viața, apoi am plecat către el, cu gândul la noi. Îmi place să merg pe jos. Iubesc străduțele aglomerate, cu case vechi, dărăpănate, mult mai cenușii în lumina apusului, cu miros de cartofi prăjiți și înjurături de mamă. După ce l-am cunoscut pe el, am reînceput să fiu atentă la ce este în jurul meu. O statuie prăbușită pe jumătate, agățată pe fațada unei vile boierești, o grădiniță plină de flori, îngrijită de o bătrână văduvă, un copac încovoiat ce-și apleacă crengile deasupra străzii.

SFÂRȘIT

Fragmentul de față face parte dintr-o lucrare de ficțiune publicată la Editura Tritonic. Personajele, evenimentele și dialogurile sunt creionate din imaginația autorului și nu sunt reale. Orice asemănare cu evenimente actuale sau persoane, în viață sau nu, este accidentală sau fictivă. Toate drepturile sunt rezervate.
Fragmentul este oferit cu titlu gratuit pentru cititorii site-ului www.silviachindea.com. Nicio parte a acestuia nu poate fi reprodusă, copiată, transmisă sau distribuită fără acordul editurii.
--------------------------
Dacă această scenă te-a captivat, poți cumpăra antologia "Noir de București" în format tipărit.
Silvia Chindea